Din dispozițiile legale prevăzute de art. 697 alin. (1) C. proc. civ. – „În cazul în care creditorul, din culpa sa, a lăsat să treacă 6 luni fără să îndeplinească un act sau demers necesar executării silite, ce i-a fost solicitat, în scris, de către executorul judecătoresc, executarea se perimă de drept” – rezultă cădebitorul care constată că s-a împlinit termenul de perimare are deschisă posibilitatea formulării unei acțiuni în justiție, prin care să solicite instanței de executare să constate că a intervenit sancțiunea procesuală a perimării.

În conformitate cu dispozițiile art. 698 alin. (1) C. proc. civ. „Perimarea se constată de către instanţa de executare, la cererea executorului judecătoresc sau a părţii interesate, prin încheiere dată cu citarea în termen scurt a părţilor”, iar potrivit art. 712 alin. (1) C. proc. civ. „Împotriva executării silite, a încheierilor date de executorul judecătoresc, precum şi împotriva oricărui act de executare se poate face contestaţie de către cei interesaţi sau vătămaţi prin executare. De asemenea, se poate face contestaţie la executare şi în cazul în care executorul judecătoresc refuză să efectueze o executare silită sau să îndeplinească un act de executare silită în condiţiile legii”.

Competența de a soluționa incidentul procedural al perimării executării silite aparține, în toate cazurile, instanței de executare, conform art. 698 alin. (1) C. proc. civ..

În acest context legislativ și prin raportare la principiul subsidiarității acțiunii în constatare față de cererea de realizare a dreptului, consacrat de art. 35[1] C. proc. civ., doctrina și jurisprudența în materie oferă interpretări diferite în ceea ce privește modalitatea în care poate fi solicitată, pe calea unei acțiuni în justiție, constatarea intervenirii incidentului procedural al perimării.

Într-o primă opinie, creionată de o parte a jurisprudenței[2], apărările legate de perimarea executării silite se verifică exclusiv pe calea contestației la executare – acțiune în realizare –, prin raportare la faptul că sancțiunea perimării este un incident procedural de executare cu efecte directe asupra validității executării silite, respectiv asupra dreptului material în sine.

Astfel, având în vedere că, potrivit art. 712 alin. (1)[3] C. proc. civ., împotriva executării silite precum și împotriva oricărui act de executare cei vătămați prin executare sau cei interesați pot formula contestație la executare, rezultă că în cadrul acesteia se poate ataca orice act și orice aspect al procedurii de executare, inclusiv perimarea. De asemenea, potrivit art. 712 și urm. C. proc. civ., aceste dispoziții au caracterul unor dispoziții speciale care derogă de la normele de drept comun, rezultând că partea vătămată, în procedura executării silite, nu are la îndemână o acțiune directă pentru constatarea unei situații de drept și, cu atât mai puțin, cu privire la invocarea unor nulități aferente actelor de executare.

Se reține astfel că trebuie avut în vedere scopul constatării intervenirii perimării, aceasta fiind o sancțiune procesuală, care derivă din faptul că partea, printr-o îndelungată lipsă de stăruință, a pierdut interesul în soluționarea cererii sale și constă în stingerea executării silite și, pe cale de consecință imediată, conduce la desființarea actelor de executare silită, conform art. 698 alin. (2)[4] C. proc. civ.

Or, în ipoteza în care, constatarea perimării de drept a executării are ca efect direct desființarea executării silite, contestatorul urmărind stingerea activității execuționale și a dreptului creditorului, prin sancționarea comportamentului său nediligent, aceasta sancțiune nu poate fi invocată pe cale unei acțiuni principale în constatare.

Un alt argument în susținerea acestei ipoteze constă în faptul că, doctrina de specialitate a arătat că, urmare a constatării intervenirii acțiunii în constatarea sancțiunii perimării, dispozitivul încheierii trebuie să facă referire la actele de executare care vor rămâne în ființă – „Astfel, dispozitivul încheierii prin care instanța constată perimarea executării silite trebuie să arate în concret actele de executare ce se păstrează în aplicarea excepției legal menționate, astfel încât, în eventualitatea unei noi cereri de executare silită, să se poată cunoaște cu precizie care este partea din creanță satisfăcută”[5] -, cerință ce nu poate fi îndeplinită de instanța învestită cu o acțiune principală în constatare.

Concluzionând, în cadrul urmăririi silite, debitorul are posibilitatea să se apere invocând perimarea executării silite exclusiv pe calea contestației la executare, deci acțiune în realizare – care constituie din acest punct de vedere o cale de stabilire a lipsei de drept a creditorului, acțiunea în constatare fiind inadmisibilă.

Într-o a doua opinie, conform unor interpretări făcute pe baza art. 698 C. proc. civ., în doctrina recentă s-a afirmat că „orice parte interesată va putea, de asemenea, să solicite constatarea perimării executării silite, pe cale unei cereri adresate instanței de executare. În lipsa unei reglementări legale, apreciem că termenul limită până la care se poate formula o astfel de cerere este marcat de data efectuării unui nou act de executare de care parte ia cunoștință, de natură a conduce la continuarea urmării silite, moment de la care partea trebuie să acționeze în sensul exercitării contestației la executare, în condițiile și termenele prevăzute de Codul de procedură civilă. Neuzând de calea contestației la executare, partea interesată va pierde posibilitatea de a mai invoca perimarea executării silite pe cale unei cereri separate, ca efect al decăderii din acest drept.”[6]

În concordanță cu această opinie, a prins contur ideea că: „Concluziv, opinăm că această sancțiune nu poate fi invocată pe calea unei cereri separate în constatarea intervenirii acestui incident procedural atâta vreme cât partea are la îndemână calea contestației la executare prevăzută de art. 712 NCPC, care are drept scop tocmai paralizarea dreptului creditorului în a obține realizarea creanței față de debitor. Numai în ipoteza în care partea nu are la îndemână calea contestației la executare poate fi considerată admisibilă acțiunea de drept comun în constatarea intervenirii perimării executării, prin raportare la prevederile art. 35 teza a doua NCPC, care reglementează caracterul subsidiar al acțiunii în constatare față de acțiunea în realizare”[7].

Într-o a treia interpretare, în situația în care debitorul ar avea deschisă calea contestației la executare și s-ar constata tardivitatea acesteia, debitorul ar avea în continuare posibilitatea invocării perimării, pe calea unei acțiuni principale, în constatare: „De aceea, nu împărtășim opinia potrivit căreia perimarea executării nu poate fi constatată pe cale de acțiune principală atâta vreme cât partea are la îndemână contestația la executare prevăzută de art. 712 C. pr. civ., cu finalitatea de a paraliza dreptul creditorului de a-și realiza creanța față de debitor, susținându-se, în același sens, că doar în situația în care partea nu are la îndemână contestația la executare, s-ar putea utiliza acțiunea de drept comun în constatare intervenirii perimării executării, în sensul raportării la caracterul subsidiar al acțiunii în constatare față de acțiunea în realizare (art. 35 teza a II a C. pr. civ.). Considerăm că, dacă legiuitorul ar fi dori ca unicul mijloc procedural prin care se putea solicita constatarea perimării executării silite să fie contestația la executare, ar fi prevăzut acest lucru (…) Referitor la termenul în care executorul judecătoresc sau partea interesată pot solicita instanței de executare constatarea perimării, noul Cod nu face nicio precizare expresă în acest sens. Având în vedere că, după cum am arătat mai sus, perimarea executării silite se poate solicita în primul rând pe calea unei cereri principale și, în secundar, pe calea contestației la executare, fără să fie impus un termen legal imperativ pentru invocarea ei, opinăm că aceasta va putea fi solicitată doar până la terminarea procedurii execuționale, pentru că, după finalizarea acesteia, perimarea va fi acoperită”[8].

Apreciem că opinia conform căreia debitorul are deschisă calea unei acțiuni principale, indiferent de faptul că executorul a emis acte de executare ulterior împlinirii termenului de perimare, este contrară dispozițiilor legale. Astfel, în ipoteza în care, ulterior emiterii unor noi acte de executare, debitorul ar promova o acțiune principală având ca petit constatarea intervenirii sancțiunii procedurale a perimării, s-ar ajunge la a înfrânge atât principiul subsidiarității acțiunii în constatare față de cererea de realizare a dreptului, cât și la eludarea termenelor legale imperative pentru promovarea contestației la executare. În acest sens, doctrina în materie precizează: „Se constată că, deși perimarea executării operează de drept, ceea ce înseamnă că ea ar putea fi invocată oricând, în cursul executării, apreciem că nu se poate face abstracție de regimul juridic al termenelor procedurale în care se poate contesta modalitatea de îndeplinire a actelor de executare, săvârșite în anumite condiții de neregularitate, specifică fazei de executare fiind apelarea la mijlocul procedural al contestației la executare. Prin urmare, condiționată fiind de constatarea instanței, intervenirea perimării executării silite nu poate avea loc decât în condițiile specifice acestei faze a procesului civil, nerespectarea acestora conducând la decăderea din dreptul de a mai invoca incidența acestei sancțiuni.”[9]

Odată ce perimarea executării silite operează de drept (ope legis), dacă debitorul observă acest incident procedural, se va putea adresa instanței printr-o acțiune principală, în vederea constatării perimării. În condițiile în care executorul judecătoresc continuă executarea silită, după împlinirea termenului de perimare, aceasta nu mai poate fi constată pe cale unei acțiuni principale – acțiune în constatare – ci pe calea contestației la executare.

Cu alte cuvinte, practica și doctrina au apreciat că, după ce s-a împlinit termenul de 6 luni de la lăsarea executării silite în nelucrare și până la efectuarea următorului act de executare, debitorul poate formula cererea de constatare a perimării executării silite, însă numai în acest caz se poate vorbi despre acțiunea directă în constatarea perimării. De asemenea, este adevărat că perimarea se constată din oficiu, iar organul de executare trebuie să refuze continuarea executării când constată că a intervenit perimare, dacă însă acesta din urmă continuă executarea silită, debitorul poate invoca perimarea numai pe cale contestației la executare, în termen de 15 zile.

Așadar, dacă ulterior intervenirii sancțiunii perimării, executorul judecătoresc emite acte de executare silită, acţiunea prin intermediul căreia se solicită constatarea intervenirii perimării trebuie să îmbrace forma unei contestații la executare împotriva actelor emise ulterior, fiind impetuos necesar ca debitorul să respecte termenul imperativ legal, de 15 zile de la data comunicării, sub sancțiunea decăderii din dreptul de a invoca perimarea.

Mai mult, în sensul celor susmenționate, potrivit art. 35 teza a II – a C. proc. civ., acțiunea în realizare primează în raport de o eventuală acțiune în constatare. Așadar, sancțiune perimării executării silite se formulează și se analizează, cu prioritate, în cadrul unei acțiuni având ca obiect contestație la executare împotriva actelor de executare emise într-un dosar execuțional, aceasta fiind acțiunea în realizare prin care se dă eficiență normelor legale de reglementare a instituției perimării.

O a patra opinie exprimată în jurisprudență susține ideea conform căreia, independent de denumirea cererii, ca fiind contestație la executare, judecătorul trebuie să califice acțiunea debitorului drept o cerere de constatare a perimării ca demers de sine stătător.[10]

Pentru a concluziona, conchidem că, în opinia noastră, cadrul legislativ actual permite invocarea perimării pe calea contestației la executare, în termenul legal imperativ de 15 zile de la momentul comunicării primului act de executare sau, separat, pe cale unei acțiuni principale, dacă nu i-au fost comunicate debitorului alte acte de executare.

Anca BOGDAN

Junior Associate

[1]„Cel care are interes poate să ceară constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept. Cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului pe orice altă cale prevăzută de lege.”

[2] A se vedea Sentința Civilă nr. 8305/28.06.2018, pronunțată de Judecătoria Sector 3, în dosar nr. 7898/301/2018: „(…) Apărările legate de perimarea executării silite se verifică exclusiv pe calea contestației la executare concluzie ce rezultă din interpretarea dispozițiilor art. 698 alin. (2) C. Pr. Civ.. Așadar, constatarea perimării de drept a executării are drept efect desființarea executării silite, ce nu se poate obține pe calea acțiunii în constatare de drept comun, ci pe calea contestației la executare, numai în cadrul acestei din urmă acțiuni se poate obține desființarea actelor de executare.(…)”

[3]„Împotriva executării silite, a încheierilor date de executorul judecătoresc, precum şi împotriva oricărui act de executare se poate face contestaţie de către cei interesaţi sau vătămaţi prin executare. De asemenea, se poate face contestaţie la executare şi în cazul în care executorul judecătoresc refuză să efectueze o executare silită sau să îndeplinească un act de executare silită în condiţiile legii.”

[4] „Perimarea executării atrage desfiinţarea tuturor actelor de executare, cu excepţia celor care au dus la realizarea, în parte, a creanţei cuprinse în titlul executoriu şi a accesoriilor.”

[5] A se vedea E. Oprina, Ioan Gârbuleț, Tratat teoretic și practic de executare silită, vol. I, Ed. Universul Juridic, București. 2013, pag. 462.

[6] A se vedea V. M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), Noul Cod de procedură civilă – comentat și adnotat, vol. II, Ed. Universul Juridic, București, 2016, p. 546.

[7] Ibidem

[8] A se vedea E. Oprina, V. Bozeșan (coord.), Executare silită – dificultăți și soluții practice, vol. I, Ed. Universul Juridic, București. 2016, pag. 335 – 337.

[9] A se vedea V. M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), op. cit., p. 546.

[10] A se vedea http://portal.just.ro/43/Documents/Minute/MINUTA.2018.Trim.1.CIVILA2.pdf, vizitat la 12 iunie 2019.