Acest articol își propune a fi o succintă analiză comparată a reglementării instituției perimării executării silite din perspectiva Codului de procedură civilă de la 1865 și a Codului de procedură civilă actual.

Astfel, dacă vechea reglementare prevedea, la art. 389 alin. (1), faptul că executarea se perimă de drept şi orice parte interesată poate cere desfiinţarea ei dacă creditorul a lăsat să treacă 6 luni de la data îndeplinirii oricărui act de executare, fără să fi urmat alte acte de urmărire, legiuitorul modern a nuanțat prevederile legale referitoare la perimarea executării silite, statuând, prin art. 697 din Cod de procedură civilă actual, că sancțiunea perimării intervine numai în situația în care creditorul nu îndeplinește un act sau un demers solicitat de către executorul judecătoresc.

Așadar, art. 697 alin. (1) din noul Codul de procedură civilă stabilește în mod expres că,în cazul în care creditorul, din culpa sa, a lăsat să treacă 6 luni fără să îndeplinească un act sau demers necesar executării silite, ce i-a fost solicitat, în scris, de către executorul judecătoresc, executarea se perimă de drept.

Modificarea adusă de Codul de procedură civilă actual este una firească, având în vedere faptul că executarea silită se declanșează la cererea creditorului, însă este pusă în aplicare de către executorul judecătoresc cu ajutorul forței coercitive a statului.

Or, din perspectiva Codului de procedură civilă de la 1865, faptul că executorul judecătoresc nu ar fi emis acte de executare pentru o anumită perioadă de timp, ar fi condus la perimarea executării silite, consecința fiind anularea actelor de executarea silită.

Soluția vechii reglementări de procedură civilă era ușor injustă din perspectiva noastră, întrucât acest efect al inacțiunii executorului judecătoresc se resfrânge exclusiv asupra creditorului, deși acesta nu a avut nicio culpă în desfășurarea executării silite.

Amintim faptul că, potrivit dispozitilor art. 373 din Codul de procedură civilă actual, titlurile executorii se aduc la îndeplinire prin intermediul executorului judecătoresc, creditorul având obligația de a-l asista pe executor, de a-i furniza datele și informatiile pe care le deține și de a îndeplini acele acte cerute de către acesta din urma, însă în nicio situație nu se poate substitui rolului, atribuțiilor și autorității executorului judecatoresc învestit cu puterea coercitivă a statului.

Prin urmare, perimarea este o sancţiune procesuală ce determină stingerea actelor de urmărire ca o consecinţă a lipsei de diligenţă a creditorului, care nu manifestă stăruinţă pentru realizarea executării silite începute la cererea sa.

Așadar, spre deosebire de vechea reglementare, principalul element care trebuie luat în considerare pentru analiza perimării este reprezentat deatitudinea creditorului, care, prin forma sa de manifestare procesuală, poate conduce la perimarea procedurii execuționale.

Sancțiunea se bazează pe prezumția de desistare a părții de la cererea formulată, considerându-se că partea, printr-o îndelungată lipsă de stăruință, a pierdut orice interes în soluționarea cererii sale, cerere care, ca urmare a perimării, este considerată a nu fi fost introdusă. Cu alte cuvinte, așa cum au reținut reputați autori^[1] în literatura de specialitate din materia procedurii civile, perimarea este cauzată de abandonarea cauzei în nelucrare, care se datorează culpei părții, aceasta din urmă fiind o condiție esențială în lipsa căreia nu poate opera sancțiunea.

În practica judiciară relevantă s-a reținut că “pentru a împiedica producerea efectelor perimării, este necesar ca un act de executare să fie urmat de un alt act de urmărire sau creditorul să-și fi manifestat cel puțin diligența în acest sens, depunând stăruința necesară prin formularea unor cereri pentru continuarea executării silite, întrucât aceste cereri, fiind acte de procedură, întrerup termenul de perimare a executării.”^[2]

Prin urmare, creditorul nu poate fi sancționat pentru nerecuperarea efectivă a creanței, în condițiile în care executarea silită se desfășoară de către executorul judecătoresc. Într-adevăr, creditorul are obligația de a îl asista pe executorul judecătoresc în vederea recuperării în condiții mai facile și mai rapide a creanței.

În sensul celor de mai sus, în măsura în care creditorul nu oferă executorului judecătoresc informațiile solicitate de către acesta, se naște prezumția că acesta și-a pierdut interesul și nu mai stăruie în executarea silită, astfel încât pasivitatea acestuia este firesc să fie sancționată cu măsura perimării executării silite întrucât imposibilitatea continuării executării silite s-a produs exclusiv din culpa acestuia.

În caz contrar, respectiv în situația în care executorul judecătoresc nu consideră necesar să ceară concursul creditorului în vederea desfășurării executării silite și nu adresează acestuia niciun fel de solicitări, creditorul nu poate fi sancționat pentru lăsarea în nelucrare a dosarului execuțional, nefiind culpa acestuia.

Av. Alexandru CREȚU

Senior Associate, STOIAN PARTNERS

[1] Viorel Mihai Ciobanu, Gabriel Boroi, Traian Cornel Briciu, Drept Procesual Civil, curs selectiv, ed. 5,  edit. C.H.Beck, 2011,  pag.313

[2] Tribunalul Bucuresti, Decizia Nr. 2894R din 14 decembrie 2010, publicata pe www.studiijuridice.ro