Deseori întâlnim situații în care debitorii unui contract de credit bancar nu sunt mulțumiți de clauzele inserate de către bănci în contractele de credit încheiate, aceștia reclamându-le ca fiind abuzive.

            Astfel cum reiese din practica judiciară vastă existentă în România, în litigiile privind clauzele abuzive inserate în contractele de credit, instanțele naționale sunt obligate să interpreteze Legea nr. 193/2000 care transpune în dreptul intern Directiva 93/13/CEE, ținând cont și de jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene în materie.

            În acest sens, este de remarcat faptul că în jurisprudența CJUE s-a subliniat că Directiva pleacă de la premisa situației de inferioritate în care se găsește consumatorul în raport cu profesionistul, atât în ceea ce privește puterea de negociere, cât și nivelul de informare, contractul de credit fiind unul de adeziune, în condițiile în care clauzele sunt redactate în prealabil de către profesionist, fără a putea exercita o influență asupra conținutului acestora.[1]

            Scopul actului european este de a suplini acest dezechilibru, și de a garanta că libertatea consumatorilor de a contracta este una reală, efectivă, nu doar teoretică[2].

            Referitor la noțiunea de ”clauză abuzivă”, art. 3 din Directiva 93/13/CEE stabilește că au acest caracter clauzele contractuale care nu s-au negociat individual și, în contradicție cu exigența de bună – credință, provoacă un dezechilibru semnificativ în drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.

            În dreptul intern, art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 califică drept abuzivă acea clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul și care, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului, prin înfrângerea cerințelor bunei – credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

            Ca atare, din textul normativ enunțat, reglementat de legislația românească în consens cu dispozițiile Directivei 13/93/CEE, rezultă că pentru a reține caracterul abuziv al unei clauze contractuale trebuie îndeplinite următoarele condiții:

1. Clauza contractuală în litigiu să nu fi fost negociată direct cu consumatorul;

b) Provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului;

• Nu respectă cerința bunei – credințe.

Pentru aprecierea caracterului abuziv al unei clauze contractuale urmează a fi avute în vedere următoarele criterii stabilite în art. 4 alin. (5) din Legea nr. 193/2000 (care transpune art. 4 alin. (1) din Directiva 93/13/CEE), respectiv:

  –   Natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii contractului;

• Toți factorii care au determinat încheierea contractului;
• Alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde.[3]

Trebuie observat că, potrivit art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil.

Cu toate acestea, nici legea națională și nici Directiva 93/13 nu exclud, de plano, de la controlul caracterului abuziv, clauzele referitoare la obiectul contractului sau caracterul adecvat al prețului/remunerației, fiind reglementată cu titlu de excepție posibilitatea analizării acestora în situația în care acestea nu sunt exprimate în mod clar și inteligibil.

În materia clauzelor abuzive, experiența echipei Societății Civile de Avocați ”Stoian și Asociații„ este vastă, nefiind singulare situațiile în care aceasta a reușit să convingă instanțele de judecată asupra faptului că acele clauze inserate de către bănci în contractele de credit și reclamate de către consumatori ca fiind abuzive sunt legale, și aici ne referim, cu precădere, la clauzele privind comisionul de acordare și comisionul de administrare a creditului.

În ceea ce privește clauza care prevede dreptul băncii de a percepe un comision de administrare a creditului, observăm că practica judiciară este constantă, aceasta relevând faptul că organele judiciare nu consideră această clauză ca prezentând un caracter abuziv, aceasta nefiind de natură să creeze în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Cu titlu de exemplu, avem în vedere următoarele considerente inserate în hotărârile judecătorești pronunțate în dosarele civile gestionate, respectiv:

”În ceea ce privește clauza care prevede dreptul băncii de a percepe un comision de administrare a creditului (….); privitor la perceperea unui comision de administrare într-un contract de credit, se reține că este justificată câtă vreme acordarea unui împrumut de către o instituție de credit implică și prestarea unor servicii de administrare a contului de credit, activități care sunt desfășurate prin intermediul angajaților băncii și care presupun indiscutabil anumite costuri.

Totodată, se constată că, cuantumul acestui comision și obligația de plată  a acestuia au fost convenite prin clauze clare, asumate de părți și cunoscute încă de la momentul semnării contractului și menționate în mod distinct în contract, sub aspectul cuantumului cât și a faptului că se percepe lunar, odată cu rata de principal.

Faptul că în contract nu a fost definit comisionul de administrare nu conferă caracter abuziv clauzei, în condițiile în care scopul pentru care este perceput acest comision se justifică și este prevăzut. De altfel, termenul de administrare este unul uzual, cu o semnificație de poate fi ușor înțeleasă, fără a necesita explicații suplimentare.

Mai mult, comisionul de administrare a creditului este inclus în costurile pe care creditoarea le are pentru a pune la dispoziția clientului suma împrumutată pentru o perioadă îndelungată de timp, iar pentru această sumă există o contraprestație din partea sa, care constă în operațiunile de administrare a contului de credit, precum și în activitatea de monitorizare ce se desfășoară pe toată durata contractului, ce include atât verificarea condițiilor de utilizare a acestuia cât și gestionarea modului de rambursare a împrumutatului, precum și controlul de îndeplinire de către împrumutat a tuturor obligațiilor asumate prin contractul de credit.

De asemenea, se constată că nu există o disproporție între drepturile și obligațiile părților, comisionul de administrare neavând o valoare disproporționat de mare în raport cu costurile activităților desfășurate de bancă pentru administrarea contului de credit.”[4]

            ”(…) Având în vedere valoarea fixă a acestui comision, precum și faptul că reprezintă un procent de (…) din suma împrumutată, instanța reține că stabilirea acestuia nu creează un dezechilibru semnificativ între părți, în detrimentul împrumutaților, care s-au obligat de altfel la încheierea contractului să plătească costul contracului, cost în care este inclus și acest comision.

            Împrejurarea că valoarea comisionului este calculată la valoarea inițială a creditului pentru întreaga perioadă de creditare, nu este de natură să creeze un dezechilbru semnificativ în detrimentul reclamanților, având în vedere că acest comision este perceput pentru operațiunile efectuate de bancă în vederea administrării contului de credit al reclamanților, activitate care presupune efectuarea acelorași operațiuni (repetate) de monitorizare a creditului pe parcusul derulării contractului, indiferent dacă valoarea soldului creditor scade, operațiui al căror preț a fost stabilit la data încheierii contractului sub forma unei sume fixe, preț cu care reclamanții au fost de acord.

            Pe cale de consecință, reprezentând plata unui serviciu specific prestat consumatorului de către bancă (administrarea contului de credit), acest comision nu reprezintă o dobândă mascată și nu apare ca fiind o clauză abuzivă.

            Mai mult, instanța reține că scopul comisionului de administrare rezultă chiar din denumirea sa, respectiv, de administrare a contului de credit al împrumuatului, astfel încât în convenția de credit nu este necesară explicarea detaliată a acestuia. Pentru reclamanți, esențial era să cunoască cuantumul comisionului de administrare și dacă acesta era convenabil pentru interesele lor.

            Legea nr. 193/2000 stipulează doar obligativitatea unei formulări clare, neechivoce, într-un limbaj inteligibil a clauzelor contractuale, nu și necesitatea explicării motivelor care stau la baza perceperii taxelor, comisioanelor, ori a dobânzilor.”[5]

            Tot cu privire la comisionul de administrare a creditului, prin Decizia nr. 916 pronunțată la data de 19 aprilie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărât următoarele:

            ”Contractul de credit specifică prestațiile băncii și rațiunea perceperii acestui comision. Obligația de plată a comisionului de administrare urmărește să asigure administrarea creditului pe întreaga perioadă de creditare, inclusiv în interesul împrumutatului, pentru monitorizarea ori efectuarea de operațiuni în scopul rambursării creditului acordat consumatorului.

            Dezechilibrul semnificativ la care se referă dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 nu se analizează din perspectiva valorii prestațiilor asumate de părți, ci ruperea echilibrului contractual între drepturile și obligațiile părților trebuie verificată dincolo de dimensiunea economică a acestor prestații.

            Cu alte cuvinte, consumatorul nu poate invoca caracterul inadecvat al acestui cost al creditului în raport cu valoarea reală a serviciilor oferite de bancă, dezechilibrul avut în vedere de legiuitor neputând fi dedus din simpla percepere a comisioanelor.

            Lipsa negocierii clauzelor din contractul de credit încheiat între părți reprezintă numai una dintre condițiile prevăzute de lege pentru constatarea caracterului abuziv al unei clauze, fiind necesară deopotrivă și îndeplinirea celorlalte condiții, în mod cumulativ.

            Or, în cauză nu este îndeplinită cerința dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în condițiile în care acest comision a fost perceput  de către bancă pentru administrarea creditului pe durata de derulare a contractului, aspect cunoscut de către reclamantă, care a avut și posibilitatea de a prefigura atât condițiile de percepere a comisionului, cât și contraprestația băncii în schimbul acestuia.

            Recurenta – reclamantă a fost informată atât cu privire la obligația de plată a comisionului de administrare, cât și cu privire la scopul perceperii acestuia. Deoarece administrarea creditului presupune efectuarea de operațiuni inclusiv în beneficiul împrumutatului, nu se poate susține că lipsește contraprestația în schimbul încasării comisionului ori că obligația de plată a comisionului este lipsită de cauză (…). Cerința exprimării într-un limbaj ușor inteligibil este îndeplinită dat fiind faptul că din însăși denumirea lui – comision de administrare – rezultă cu evidență rațiunea perceperii lui, respectiv, activitatea de administrare a creditului, analiza privind caracterul clar și inteligibil al acestui comision urmând a se face din perspectiva explicării modului de calcul, stabilirea cuantumului comisionului de administrare neintrând în sfera de analiză a evocatelor dispoziții legale, aspect corect reținut de instanța de apel care și sub acest aspect, a făcut o corectă interpretare și aplicare a legii.”

            Referitor la comisionul de acordare a creditului, astfel cum reiese din jurisprudență, considerentele pentru care nu se reține caracterul abuziv al acestei clauze sunt similare, după cum urmează:

”Referitor la capătul de cerere având ca obiect constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale referitoare la comisionul de acordare și comisionul de analiză (….); modul de expunere a acestor clauze în cuprinsul contractului de credit încheiat între părți este neechivoc, clauzele fiind exprimate într-un limbaj ușor inteligibil. Suma datorată cu titlu de comision de acordare este determinabilă, în cadrul contractului menționându-se modalitatea de determinare raportat la valoarea totală a creditului, iar suma datorată cu titlu de comision de analiză este determinată, astfel încât consumatorul a avut, la momentul încheierii contractului, reprezentarea efectelor pe care obligația de plată a acestor comisioane le produce în patrimoniul lor.

În același timp, perceperea acestor comisioane își găsește justificarea din perspectiva demersurilor efectuate de pârâtă (bancă) anterior perfectării contractului de credit în legătură cu întocmirea documentației de credit care implică întocmirea unor documente de către bancă (contractul de credit, contracte de garanție, graficul de rambursare) și, în mod firesc, angajarea unor cheltuieli.

Se observă, totodată, că nu există o disproporție vădită între drepturile și obligațiile părților, comisionul de acordare și de analiză neavând o valoare disproporționat de mare în raport cu costurile activităților desfășurate de bancă pentru întocmirea documentației de credit.

În considerarea celor expuse, clauzele analizate nu au un caracter abuziv, neimputându-se, prin urmare, nici aplicarea sancțiunii nulității.”[6]

            Mai departe, referitor la coimisionul de acordare, în jurisprudență au mai fost reținute următoarele:

            ”În ceea ce privește clauza referitoare la comisionul de acordare a creditului, instanța apreciază că plata acestui comision nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului și contrar bunei – credințe. De altfel, obligația de plată a comisionului de acordare este prevăzută în contract în mod clar, intelegibil, nefiind astfel îndeplinite condițiile pentru constatarea caracterului abuziv al acestei dispoziții contractuale.

            Operațiunea de acordare a creditului presupune deschiderea contului curent, punerea la dispoziție a tragerilor din credit inclusiv prezentarea graficului de rambursare, operațiuni al căror preț a fost stabilit la data încheierii contractului și cu care reclamanții au fost de acord.

            În consecință, dat fiind faptul că acest comision este determinat și reprezintă contravaloarea unui serviciu care profită consumatorului, rezultă că acesta este datorat de consumator și nu creează un dezechilibru semnifictiv între drepturile și obligațiile părților.”[7]

            În egală măsură, prin Decizia civilă nr. 167 pronuțată la data de 31 ianuarie 2019 Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus următoarele:

            ”Cu toate acestea, față de conținutul clauzei referitoare la comisionul de acordare credit, transparența unei clauze se analizează prin raportare la posibilitatea unui consumator informat de a prevedea, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice și juridice care rezultă din clauzele contractuale ce îl privesc (cauza Matei, C143/13, cauza Kasler și Rabai, C – 26/13).

            În speță, față de conținutul clauzei referitoare la comisionul de acordare credit și chiar față de denumirea comisionului, se constată că împrumutatul a fost în măsură să prevadă, la data încheierii convenției de credit, care sunt consecințele juridice și economice pe care le implică respectivul comision.

            Valoarea comisionului și modalitatea lui de calcul sunt detaliat exprimate în contract, iar motivele perceperii lui rezultă cu ușurință din lecturarea condițiilor convenției.

            Fiind indicată valoarea comisionului perceput, această clauză transpune în mod transparent funcționarea concretă a mecanismului la care se referă, așa încât, puteau fi evaluate, pe baza unor criterii clare și intelegibile, consecințele economice care rezultau din clauză. De observart și că legislația din materia protecției drepturilor consumatorului nu impune profesionistului să procedeze la o dare de seamă cu privire la toate activitățile concrecte care se circumscriu unui anumit serviciu prestat sau care se va presta, ceea ce ar conduce la inserarea în contractele de credit a unor aspecte nerelevante din perspectiva acordării creditului și a obligațiilor părților (…)”

            Concluzionând, observăm că, în ceea ce privește comisionul de acordare și comisionul de administrare a creditului, clauze inserate în contractele de credit, practica judiciară a instanțelor de judecată tinde să fie unitară, stabilind că acestea nu sunt nu au un caracter abuziv.

            Evelina – Elena Climinte – Avocat Partener SCA „Stoian și Asociații”

---

[1] Cauzele C – 168/051 Elisa Maria Mosaza Claro, C – 40/08 AsturcomTelecomunicaciones SL, C – 76/2010 Cauza Pohotovost’s.r.o.

[2] Cauzele C -168/051 051 Elisa Maria Mosaza Claro, C – 40/08 AsturcomTelecomunicaciones SL, C – 76/2010 Cauza Pohotovost’s.r.o.

[3] Sentința civilă nr. 5762 pronunțată la data de 29 iunie 2022 de către Judecătoria Sectorului 1 București, Secția Civilă.

[4] Sentința civilă nr. 5762 la data de 29 iunie 2022 de către pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, Secția Civilă.

[5] Sentința civilă nr. 4521 pronunțată la data de 24.06.2020 de către Judecătoria Sectorului 3 București, Secția Civilă.

[6] Sentința civilă nr. 5762 pronunțată la data de 29 iunie 2022  de către Judecătoria Sectorului 1 București, Secția Civilă.

[7] Sentința civilă nr. 4521 pronunțată la data de 24 iunie 2020 de către Judecătoria Sectorului 3 București, Secția Civilă.