Ordonanța de plată reprezintă o procedură simplificată ce este des utilizată în vederea recuperării cu celeritate a unei creanțe certe, lichide și exigibile prin intermediul instanței de judecată, în baza unui înscris necontestat de către părți și asumat de aceștia prin semnătură.

Astfel, prin intermediul acestei proceduri, creditorul poate chema în judecată debitorul pentru a obține un titlu executoriu în scopul recuperării creanței sale care, din motive neimputabile acestuia, nu a mai fost achitată de către debitor.

Potrivit art. 1014 C. proc. civ., alin. (1), ”Prevederile prezentului titlu se aplică creanțelor certe, lichide și exigibile constând în obligații de plată a unor sume de bani care rezultă dintr-un contract civil, inclusiv din cele încheiate între un profesionist și o autoritate contractantă, constată printr-un înscris ori determinate potrivit unui statut, regulament sau altui înscris, însușit de părți prin semnătură ori în alt mod admis de lege.”

Deși această procedură prezintă mai multe avantaje, mai ales din punct de vedere al duratei relativ scurte în care se emite ordonanța de plată, respectiv, 45 de zile de la introducerea cererii dacă debitorul nu contestă creanța, anterior sesizării instanței de judecată, creditorul trebuie să comunice debitorului o somație în vederea achitării debitului restant, fiind cunoscută sub denumirea de ”procedură prealabilă”.

Prin intermediul somației creditorul acordă debitorului un termen de 15 zile în vederea achitării debitului restant, urmând ca în caz de neconformare să sesizeze instanța de judecată competentă, astfel cum reiese și din dispozițiile art. 1016 C. proc. civ., potrivit cărora, ”Dacă debitorul nu plătește în termenul prevăzut la art. 1015, alin. (1), creditorul poate introduce cererea privind ordonanța de plată la instanța competentă pentru judecarea fondului cauzei în primă instanță.”

De-a lungul timpului am constatat existența unei practici neunitare în ceea ce privește cererile având ca obiect emiterea unei ordonanțe de plată care nu are la bază un veritabil contract încheiat între reclamant și pârât, creanța fiind probată doar pe baza unor facturi fiscale emise de către creditor.

Raportat la această situație am constatat că, deși între părți nu se face dovada încheierii unui contract în formă scrisă, atât în doctrină cât și în jurisprudență este recunoscut faptul că acceptarea poate fi și tacită atunci când aceasta reiese din manifestări de voință neechivoce din partea beneficiarului serviciului prestat, respectiv, prin primirea de către debitor a produselor achiziționate de acesta, precum și prin plata de către debitor a unei sume din debitul total, plată ce confirmă în mod tacit acceptarea și existența operațiunii comerciale.

Asupra acestui fapt a statuat și Judecătoria Bârlad prin Sentința civilă nr. 1204 din data de 07 mai 2014, în sensul că, în materia operaţiunilor obligaţiilor comerciale s-a impus regula unei forme cât mai simple, obligaţiile comerciale născându-se prin realizarea acordului de voinţă a părţilor, înscrisul constatator nefiind necesar nici pentru naşterea contractului, nici pentru dovada conţinutului său.

Or, printre ”izvoarele generatoare” de creanțe certe, lichide și exigibile ce pot fi valorificate prin procedura ordonanței de plată se enumeră și facturile fiscale emise de către profesioniști cu condiția ca acestea să fie acceptate la plată de către beneficiar.[1], astfel că facturile emise țin loc de contract.

Mai departe, în jurisprudență[2] au fost statuate următoarele:

”Factura comercială este un înscris sub semnătură privată prin care se constată de regulă, executarea unei operaţiuni comerciale, respectiv o notă scrisă privitoare la mărfurile vândute sau la serviciile prestate în care acestea sunt arătate amănunţit, indicându-se natura, calitatea, cantitatea, preţul, modalităţile contractului.

De aceea, factura comercială face dovada împotriva emitentului şi în favoarea destinatarului ei, dar, dacă factura este acceptată de către destinatar, ea face dovada şi în favoarea emitentului”.

În egală măsură, prin Sentința civilă nr. 8979 pronunțată la data de 19 august 2022 de către Judecătoria Iași au fost reținute următoarele:

”Din ansamblul reglementării procedurii speciale a ordonanței de plată rezultă că aceasta este pusă la dispoziția creditorilor în vederea recuperării cu celeritate a debitului, în măsura în care aceștia dețin o creanță certă, lichidă și exigibilă, constată printr-un contract însușit de părți prin semnătură sau printr-un înscris în alt mod admis de lege, respectiv facturi nesemnate utilizate de profesioniști în activitatea curentă, care însă nu este titlu executoriu în alt mod admis de lege.

În acest sens, instanța reține că procedura ordonanței de plată se întemeiază pe o aparență a dreptului de creanță al creditorului, fără a fi posibilă efectuarea unei analize complexe a fondului raporturilor juridice dintre părți, pe baza unui probatoriu amplu, precum dispoziții testimoniale, expertize, prezumții, conform procedurii de drept comun. (…)

În ceea ce privește condiția existenței unui contract civil sau al unui înscris admis de lege, instanța reține că aceasta este îndeplinită întrucât, din analiza actelor depuse la dosar rezultă că între creditoarea (_–––– )  și debitoarea s-au desfășurat relații comerciale, care deși nu au fost materializate prin încheierea unui contract în formă scrisă, existența acestora și obligațiile părților pot fi reținute în cuprinsul facturilor emise de creditoare care, deși nu au fost însușite de către debitoare prin aplicarea semnăturii, sunt înscrisuri utilizate în mod obișnuit de profesioniști și nu au fost contestate de debitoare prin întâmpinare”. (pag. 2 din Sentința civilă nr. 8979 pronunțată la data de 19 august 2022)

În aceste condiții, apreciem că factura ține locul unui contract civil, atât timp cât aceasta relevă faptul că între părțile contractante s-au desfășurat relații comerciale.

[1] C.C. Dinu, Procedura ordonanței de plată, Editura Universul Juridic, București 2013, p. 34-35.
[2] Sentința civilă nr. 246 pronunțată la data de 06 iunie 2013 de către Curtea de apel București, Secția a V-a Civilă.

Avocat Izabella Ilie